Samuel Mammel

In urma mea tropaiau caii si se inchideau fortat usile. Era o goana eterna, intr-un labirint facut dinainte inchis. Urcam scarile si bateam la fiecare usa. Fiecare usa avea zavor ruginit de nepasare si fiecare nepasare omora un arc in mine. Un arc stropit cu rasina, din cauza timpului, un arc pe care imi propusesem mereu sa-l curat, fara insa a apuca vreodata. Fiecare usa avea toamna ei de curaj, colorata cu gemete scurte si amagitoare, care traversau coridoare lungi inainte de a lovi domol timpanele mele uitate pe dealuri verzi, copilaresti, in nepasare. In ferestre imi apareau batrini carora le tremurau muschii sub ochiul drept cind vorbeau mut despre faptele vietilor lor. Bateam la fiecare usa cu curaj de toamna timpurie, in care arcurile se naclaiesc incet si mor.

(Budapesta, iunie 2009)