Jurnal de tură

Cum îți întorci privirea de la moară, către apus, cam la jumătatea drumului pînă la stație, e fortăreața. Cu cîteva firicele de iarbă crescute între pietre, ai certitudinea că e încă vie. Ca să ajungi la ea ar trebui fie s-o tai drept, prin lanul de orzoaică, de la drumul național, sărind scurt șantul adînc ce se transformă după ploile de vară în pîrîiaș, fie să continui pe șosea pînă la răscruce si acolo s-o cotești la dreapta pe drumul pietruit. E o poartă mare din lemn la intrare, dar nu e poarta originală. Au făcut-o probabil niște țărani pe la sfîrșitul secolului al 19-lea, ca s-o apere de mistreții care se aciuiau înăuntru și porneau de acolo să distrugă, pe semne, lanurile de porumb. Lemnul batrîn s-a lăsat cu vremea și ulucile freacă pietrișul și se macină atunci cînd desfaci sîrma ce servește drept încuietoare și încerci să deschizi poarta. În stînga, cum intri, aproape că nu mai există zid. Măcinate de vremuri, pietrele s-au dărîmat și s-au împrăștiat pe cîmp, dînd de furcă plugarilor toamna tîrziu, cînd nu rareori plugurile se ciobesc sau se sfărîmă. Pîlcuri aspre de iarbă cresc la umbra zidului din dreapta, încă semeț. E bizară această distrugere inegală a fortăreței și arheologii au căutat ani în șir o explicație științifică, de la calitatea mortarului pînă la a încerca identificarea grupurilor de zidari care au trudit cînd cetatea a fost înălțată. S-au scris cîteva articole despre acest subiect, însă sătenii cred explicația unui anume Johannes, mort deja încă din anii 50: ploile și vîntul bat mai cu seamă din nord sau nord-est și au lovit, vreme de atîtea sute de ani, mai cu seama acel zid. Misterul zidului mort nu îi interesează însă în mod deosebit pe săteni, care, exact ca atunci cînd fortăreața era construită, se îmbracă duminica în haine frumos mirositoare și ies la biserică, cu chipurile cîrpite de lanurile de orzoaică ce împrejmuiesc zidurile pline de iarbă, de cîteva sute de ani încoace.