Poză cu clanță

Stăteam nemișcat cu capul răsucit către dreapta si cu degetele mîinii stîngi răsfirate pe gît, în așa fel încît degetul mic să stea exact pe mărul lui Adam. Așa mi-au spus să pozez. Nu puteam să le văd creioanele trasîndu-mi sfîrcurile și unghiile și genele, pentru că mă obligaseră să-mi țin privirea în altă parte, însă îi bănuiam cum îmi desenează trupul, celule aproximate cu mișcări delicate de mînă, contururi umbrite de molecule de carbon. Fiecare rîcîit de creion îmi lovea timpanul și se reflecta, prin ochii mei verzi, în fereastră. Lumina puternică a becurilor din interior mă împiedica să văd afară - nu era încă întuneric. Peretele alb era singurul peisaj în care mintea mea trasa, la rîndul ei, contururi infantine cu case cu ferestre pătrate și uși cu clanță. Aproximate, formele mele se împraștiau în miliarde de conexiuni și se reflectau, la rîndul lor, pe foi care vor zace, începînd din seara aceasta, pe preșurile holurilor de apartamente reci, în care robinetele se aud în ecouri albastre. N-am înțeles de ce pozam pentru Madre Peligrosa. Începea să-mi fie frig, un frig emoțional, dar nu îndrăzneam să mă mișc. N-aș fi vrut ca moleculele mele, deja conturate pe hîrtie, să nu-și mai găsească același loc perfect. Ce m-aș fi făcut dacă, potrivindu-mi scaunul, m-aș fi deplasat cu trei milimetri? De altfel, nici nu cred că aș fi putut să mă mișc. Singura mișcare pe care o făceam cu conștiința împăcată era să clipesc. Am clipit mult atunci, lîngă ușile cu clanțe strîmbe.