Samuel Mammel

Cresc porumbei morți, le dau să bea apă și să manînce pămînt. Ei nu mă contrazic niciodată, stau tăcuți pe iarbă și mă lasă să-i privesc ore în șir. Cred că le place mult tăcerea mea, pe semne că s-au obișnuit cu ea, o fi vreun reflex. Sau poate chiar le place cum tac. Am avut mulți pe vremuri, acum mai am vreo zece. Cînd crești porumbei morți trebuie să accepți că vine vremea să se împuțineze. La început speram mereu să facă ouă, să dea și ei semne că se înmulțesc, însă m-am obișnuit încet cu ideea că porumbeilor morți nu le place să facă dragoste sau să facă ouă. De aceea porumbeii morți sînt o specie pe cale de dispariție și, culmea!, nu sînt protejați. Oricine are chef, chiar și Dumneavoastră, dacă vreți, puteți omorî un porumbel mort fără să pățiți ceva. E dureros, vă spun, să-i vezi cum mor, așa morți cum sînt. Cum li se usucă încet penele, mai întîi în jurul urechilor, apoi în întregime. N-am ce face, trebuie să-i arunc la un moment dat, nu înainte de a încerca să-i redresez cu apă și rugăciuni. Din nefericire, încă nu m-am decis ce să cresc cînd o să moară toți porumbeii mei morți. Tristețea mea o să fie atît de mare încît nici nu vreau să mă gîndesc.