Pelicanii

Pelicanii, atîția cîți au mai rămas, au plecat departe, cu zboruri șchiopătate, uneori în noapte. S-au dus și, în drumul lor, costal, au aruncat cîte o privire indolentă farurilor, bezmetici de întuneric. Geometric vorbind, aripile lor lăsau semicercuri care se prelingeau în urmă și se împuținau. Peretele de întuneric se îndepărta pe măsură ce pelicanii avansau. Nopți de nopți, aripi de aripi, pelicanii avansau cu spor, cu de-a sila, în patrii care erau doar pe jumătate ale lor, în limbi pe care se chinuiau să le pronunțe, în șoaptă, cu măiestrie, ca și cum limbile însele n-ar fi fost de față. Organizați în grupuri relativ mici, pelicanii avansau prin nori de smoală albă. Erau, pe semne, chemați de cineva, de crîngurile lor sau de amintirile noastre.

(Pe peretele de întuneric defilau chipuri, deasupra brîului vopsit cu ulei. Uneori chipuri dragi.)