În mine crește un cocor

Uneori cocorii îmbătrînesc bolnavi și triști și își suflă nasul în batiste albastre cu dungi albe. Frunțile le devin încrețite peste noapte și brațele viguroase de ieri nu mai sînt decît oase pe care atîrnă pielea. Atunci cocorii se ghemuiesc în amintirile noastre bizare despre duminici calde de primăvară, fotografiate dimineața, împreună cu Bucuriile muzicii. Se ghemuiesc în turnuri pe care le-au construit în secret o viață întreagă, așa cum ocnașii construiau tuneluri negre cu speranțele lor îndoite, aceleași speranțe cu care își mîncau supa. Cu aceleași mîini pe care uneori le-a văzut soarele, imediat după ploile de vară.
Cocorii fac focul seară de seară și se uită pe fereastră, numărînd stelele. Aceleași stele care altădată erau ascunse de soarele răsărit din ploaie.
Cînd voi fi cocor, căci toți devenim cocori cu trecerea timpului, vreau un turn cu vedere către un cîmp sumbru pe care nu se întîmplă niciodată nimic, cu o singură fereastră. Către ploaie.