90

Băile Olănești, zi de vară, pietre la rinichi. Cînd miroase a lume multă prin perdele de hoteluri vechi, pe preșuri de intrare în cabinete de tratament cu aparate de băgat in nas și cutiuțe metalice pline de seringi de neunică folosință. Stau pe scaun, copil de cinșpe ani, și desenez cu ochii pătrate plastice pe pereți relativ albi, le colorez apoi, le șterg cu guma de șters, îndrept liniile și pun punct. Din pătrate curg greu varicele doamnei de lîngă mine, în gîfîit transpirat de insuficiență pulmonară. On n'est pas sérieux quand on a cinquante-huit ans. Îți fermentează în smocuri mirosurile de Dero în stomac dimineața, cînd îți ștergi fața cu prosopul schimbat ieri de o fumătoare între două sau trei vîrste, încă activă sexual.
În hol, chiar lîngă scări, un televizor Sirius, stă în praful plutitor din lumina după-amiezii, oferindu-se către două duzini de ochi. Adidastorșăn. 90. O mie nouă sute 90. Timofte ratează, 'mnezeii ei de minge, că și tanti Maricica o băga în ațe de acolo, zice domnul Mircea, pe scaunul de lîngă mine, cu dopuri de plastic la picioare, ca sa nu zgîrie dușumeaua. Și scuipă teatral și fake într-o direcție incertă. Seara, la terasă, domnul Mircea scruma trist într-o solniță, fără să-și dea seama. Scrumiera era goală, lîngă solniță. România-Irlanda 4-5. În 90. O mie nouă sute 90. Domnul Mircea a murit între timp și, cum se întîmplă adesea, retina lui formată din celule s-a descompus încet și s-a făcut pămînt. Cîndva, după 90.