Litera D mare

Purtam o literă de mare cu mine mereu. O răzuisem de pe un perete, cînd eram copil, într-o tabără școlară, cînd stăteam pe holul cantinei și meditam la fetița cu ochii negri de care mă îndrăgostisem aproape infinit de tare. Am pus-o cu grijă în buzunarul de la o cămașă cu dungi, cum se purtau în anii aceia. Cu timpul, cămașa s-a dus dracului, spălată de nenumărate ori, pînă la urmă a trebuit s-o arunc. Litera însă, sans serif, demnă, mi-a rămas lipită de piele, diagonal. Se mișca. Uneori o simțeam pe mărul lui ahile, alteori urca pînă pe tendonul lui adam, ca un melc. Am fost sceptic și răutăcios cu ea, recunosc. Bezmetic, noaptea o rîcîiam cu unghia și ea mă durea, i se rupea coaja și curgea sînge. Haha, bizar, sîngele lăsa mereu urma literei. Cînd am crescut, litera a crescut și ea cu mine. Cînd mă minunam, litera se minuna și ea, languroasă. Cînd am început să plîng, litera rîdea. La drept vorbind, începuse să mă enerveze. Motivat, într-o dupa-amiază, am sărit din tren în tren, din vagon în vagon, trînteam energic ușile după mine, le zăvoram cu lacăte solide, cu gîndul că o să-mi piardă urma. Naiv. Îmi inchipuiam că poți scăpa așa de ușor de o litera culeasă de pe perete, atunci cînd ești îndragostit. Cu timpul, am acceptat-o în viața mea, senin. Fără ea, pot spune azi, viața mea ar fi un pîrîu care nu se varsă nicăieri. A crescut, uneori e atît de mare că trebuie s-o duc în brațe. Dimineața îi mîngîi laturile și o netezesc. E litera mea.