Samuel Mammel

Stăteam cu amicii mei la o bere și ne explicam unii altora diverse acțiuni colaterale cu care ne ocupaserăm viețile în zilele precedente. Eram deja după cîteva beri solicitante, delicate în anumite privințe, cînd am simțit un nor lipicios ca un bandaj, iar mîinile mi se înălțau fără control. Întîi mîinile, apoi tot trupul. Cred că tocmai ieșeam din context. Cînd am ajuns la o oarecare înalțime, i-am simțit pe amici cum mă prind de picioare și mă trag înapoi, pe jumătate paralizat îi simțeam totuși cum se screm, trăgeau tare, cred că le era greu. Frînturi din țipetele lor de panică ajungeau la mine și îmi dădeau seama că încercau să se organizeze, urletele lor oscilau de la dispreț și disperare pînă la satisfație, în funcție de cum evoluau lucrurile, de bună seamă. N-a durat foarte mult, cred, dacă ar fi fost să te uiți la ceas, însă pe mine experiența mă istovise. Cînd am deschis ochii, lumina roșiatică ce venea dintr-un colț aproape că mă orbea. Reușisem, reușiseră. Eram complet reintrat în context. Mi-am luat paltonul, i-am salutat și am plecat: "Pe duminica viitoare!"