Samuel Mammel

Era pe vremea cind spoream diminetile cu amurgul zilelor trecute, lungi zile de pietoni pe sub copaci cu frunze verzi verzi verzi. Cind deschideam obloanele pe la ora zece si mirosul de soare copt patrundea brusc si brutal pina in adincimile tablourilor noastre albastre si in praful mindru de pe dulapuri. Iti numaram atent toate firele de par din sprincene, tacut, cu aripile impreunate pe piept, fragede, fermecate de dansurile abia incheiate. Ne prefaceam apoi amindoi in aparente telurice, ne incheiam la sireturi si ne luam inimile de pe lavita unde ramasesera de seara. Ne pieptanam reciproc si ne stropeam chipurile cu apa din galeata, ne ascundeam urmele in parchet si plecam, minati de una, de alta. Era august tirziu in anul acela cind, intr-o dimineata la fel de tirzie, din prea multa iubire, sau poate doar pentru ca iti era la indemina, ai luat amindoua inimile de pe lavita. A mea ai scapat-o din prea multa iubire sau doar pentru ca iti era la indemina si s-a spart. Am stat s-o lipim, ne atirnau de aripi bucatile ei laptoase. Au ramas frinturi ascunse in parchet si, poate, in scrumiere. Ai murit intre timp, insa, sa stii, inca n-am regasit toate bucatile pierdute in dimineata aia in care soarele trecea prin copacii cu frunze verzi verzi verzi pina in tablourile albastre.