Too

Read more...

Piticii s-au dus la pescuit, asa cred

A fost o data ca niciodata un tarim indepartat in care oamenii se nasteau, faceau copii din flori galbene, rosii si violete, mai traiau apoi o vreme, dupa care mureau, in timp ce alti oameni se nasteau. Oamenii aveau cai si, mai ales, carute, cu care umblau toata ziua ca niste furnici in cautarea unor peisaje care sa le insenineze sufletele, dar mai cu seama in cautarea hranei si a florilor din care sa faca urmasi. In fiecare dimineata, in toate circumsscriptiile electorale ale imparatiei, fetii si logofetii insarcinati de imparat scoteau din pivnitele lor ferecate zimbetele si incepeau sa urle: "Veeeeniti de luaaaati zimbeteeeeee!" si se insiruiau cu totii, in dezordine, in fata scarilor din lemn, rezemati de capotele carutelor parcate pe trotuar, si luau, fiecare, cit puteau. Zimbetele erau distribuite cu polonice mari si pensule pe fetele umflate de somnul de peste noapte. Undeva in munti, intr-o fabrica secreta in care munceau doar pitici cu par pe piept, se lucra in ture de 12 cu 24 doar la fabricarea zimbetelor care urmau sa fie distribuite noapte de noapte in toate catunele cu flori galbene, rosii si violete. Piticilor angajati in fabrica de zimbete le era interzis sa plece la pescuit la sfirsit de saptamina, pentru ca in imparatia noastra se credea vajnic ca pestii se imput de la cap si, daca dintr-o mica neatentie nimereai sa tii un peste de coada, risci sa te imputi. Si daca te imputeai, mai ales ca pitic, riscai sa-i imputi pe toti piticii cu par pe piept.
N-am reusit sa stabilesc exact de cita vreme, caci oamenii din imparatia zimbetelor aveau memoria scurta, dar se pare ca de multi ani treaba mergea struna. Toata populatia era bine aprovizionata cu zimbete extreme sau rationale, cu hohote ignoble sau surisuri nostalgice, in functie de diversi factori. Imparatul insusi avea un ris aproape circular.
Saptamina trecuta, oarecum neasteptat si intimplator, m-am trezit in aceasta tara indepartata. Oamenii mai zimbesc, insa sint zimbetele de ieri. Nu se mai distribuie zimbete zilnic, iar pensulele cu care se desenau altadata sint mucegaite. Florile galbene si violete s-au ofilit, mai sint doar citeva rosii, imbatrinite.
Cred ca piticii s-au dus la pescuit in secret.

Read more...

La décadanse

Tourne-toi
- Non
- Contre moi
- Non, pas comm'ça
- ...Et danse
La décadanse
Bouge tes reins
Lentement
devant les miens
- Reste là
Derrièr' moi
Balance
La décadanse
Que tes mains
Frôlent mes seins
Et mon cœur
Qui est le tien
- Mon amour
De toujours
Patience
La décadanse
Sous mes doigts
T'emmènera
Vers de lointains
Au-delà
- Des eaux troubles
Soudain troublent
Mes sens
La décadanse
M'a perdue
Ah tu me tues
Mon amour
Dis m'aimes-tu ?
- Je t'aimais
Déjà mais
Nuance
La décadanse
Plus encore
Que notre mort
Lie nos âmes
Et nos corps
- Dieux Pardo-
Nnez nos
Offenses
La décadanse
A bercé
Nos corps blasés
Et nos âmes égarées
- Dieux !
Pardonnez nos offenses
La décadanse
A bercé
Nos corps blasés
Et nos âmes égarées

Read more...

Moon over Miami

Read more...

Non loin du sel fragment de l'arbre

Palma cu degete groase statea pe masa si o separa perpendicular in doua: partea din stinga mea si partea din stinga lui. Imi explica ce trebuie si ce trebuia facut si de ce lucrurile se puteau si, mai ales cum, imbunatati. Afara flutura liliacul trecut, misunau iepurii in cringuri si deraiau trenuri in garile de departe. Noi imparteam iarasi masa in doua parti stingi - una a mea, alta a lui. Pe buzele mele tacute treceau tractoare in asfintit, cu recolte firave si sunau ceasuri desteptatoare in miez de zi - pe fruntea lui urcau curcubee bicolore, cu picioare in sandale cu flori. Degetele lui groase, daca ar fi fost tevi de pistol, m-ar fi strapuns direct in inima. Ascultam clar vocalele, doar vocalele, ca intr-o limba inversa, si ma gindeam daca se stie precis cine a inventat podurile si daca exista pe undeva un manual de folosire a lor. Non loin du sel fragment de l'arbre?

Read more...

Am ucis azi un ponei. Statea intoxicat pe marginea drumului, cu privire blinda, intelegatoare, si se uita direct in toporul sufletului meu. I-am soptit in ureche un descintec tiranic, i-am mingiiat coapsele si i-am cintat un priveghi ca si cum l-as fi cintat pentru mine. Nu era un ponei cum poti vedea in manejul circului, era un ponei voios, care se trezea dimineata dupa dimineata la ciripitul pasarilor. Probabil noaptea se visa valsind. Insa l-am ucis. Fara nici un motiv - singurul motiv posibil e ca nu ucisesem niciodata un ponei si ca mereu trebuie sa fie o prima data. Motiv subred, desigur, ma conving inca. Asadar, l-am lasat sa zaca singur in primele lui clipe de inexistenta. Inexistenta ii apartinea acum in intregime. M-am simtit neutru, impecabil de neutru, si asta ma doare. Daca uit in noaptea asta, miine mai ucid unul. E greu sa mai traiesti asa dupa ce incepi sa ucizi ponei. Ucisul poneilor creeaza, as zice, dependenta.

Read more...

Nu știu exact cine din tine mă ascultă, dar îți vorbesc - îți vorbesc cu pași mici, timizi, cu umbre tîrzii lipite pe pereți portocalii și cu tălpile mele umblînd prin iarbă udă. E primăvara clopotelor, le auzi cum strigă singure, pe plajă, în țara asta distrusă de bolovani? Îți vorbesc ușor, fără inflexiuni grave, fără un scop anume, ca o plimbare fără scop, printre tarabe de brocantă, sîmbăta. Îți vorbesc pentru mine, cu egoism și crispare, îți explic milioane de lucruri simple pe care ți le-am mai explicat probabil de zeci de ori în serile în care, fără a avea altceva mai bun de făcut, ne umpleam timpul cu povești despre lucruri simple. Ca și acum, cînd îți vorbesc atît de timid, îți mîngîiam părul și îți priveam ochii și nu știam ochii cui îi privesc și nici cine anume din tine mă ascultă.

Madeleine Fessard, La dame à la biche

Read more...

Am primit acum cîteva zile un pachet, de la niște cunoștințe foarte vechi, cu un bilet scurt: "Știi să tastezi blind?" Da, știu, dar cine nu știe în ziua de azi...
Printre obiectele din pachet, alături de un abajur foarte vechi, un tricou al naționalei de fotbal a Venezuelei și un desen cu cei trei purceluși, se aflau, înpachetate în bubble wrap, două paranteze. Inițial am crezut ca e un mesaj ascuns, pentru că amîndouă erau deschise. După cum știți, paranteza închisă nu e decît o paranteză deschisă invers. Eu n-am știut pînă în dimineața asta cînd, în timp ce mă bărbieream, mi-a căzut fisa. Erau, de fapt, două paranteze banale, una deschisă, cealaltă închisă. Jumătate plin de spumă de ras le-am așezat în poziția corectă și m-am uitat la ele. Hm. Ce-aș putea pune în ele? Instinctual m-am gîndit să pun coșul de gunoi, ca să mă amuz, sau chiar pe Caramel, noul iepure al copilului meu. N-am avut timp să mă joc prea mult cu ele, că eram deja în întîrziere, însă acum, la un pahar, le privesc cu multă dragoste, ca și cum ar da un sens vieții mele dezorganizate. Deja le-am jurat că o să mă culc mai devreme și o să fumez mai puțin, le-am pus pe piept și m-am întins, ca și cum ar fi atașate la un lănțișor. N-am simțit nimic deosebit.
Socrul meu zice că cea mai bună metodă de a-ți bate joc de cineva e să-ți cumperi binoclu, să-i arunci în curte un ceas stricat, iar apoi să-l privești cum se chinuie să-l repare. Vecinii mei nu merită, totuși, așa ceva. Nu pot să le arunc lor parantezele în curte, nu ar fi etic, nu se face. Avansînd în ipoteze, chiar înainte de a scrie fraza asta, m-am gîndit să-mi pun în paranteze propria viață și să mă uit ce se întîmplă. Cred că ar fi foarte amuzant. Apropo, dumneavostră ce ați pune în ele, dacă le-ați găsi într-o dimineață, stinghere, în curte?

Read more...

Nici Liverpool, nici Whirlpool.
Nici Lego și nici Eco.
Nici Stan și, deci, nici Bran.
Nici Nicu Covaci sau alți Nici.
Nici Sancho Panza de Saavedra.
Nici cei șapte, nici pitici.

Nici Nietzsche măcar.

Atunci cine?
Eh, Venezuela. Olé, olé.

Read more...

În mine crește un cocor

Uneori cocorii îmbătrînesc bolnavi și triști și își suflă nasul în batiste albastre cu dungi albe. Frunțile le devin încrețite peste noapte și brațele viguroase de ieri nu mai sînt decît oase pe care atîrnă pielea. Atunci cocorii se ghemuiesc în amintirile noastre bizare despre duminici calde de primăvară, fotografiate dimineața, împreună cu Bucuriile muzicii. Se ghemuiesc în turnuri pe care le-au construit în secret o viață întreagă, așa cum ocnașii construiau tuneluri negre cu speranțele lor îndoite, aceleași speranțe cu care își mîncau supa. Cu aceleași mîini pe care uneori le-a văzut soarele, imediat după ploile de vară.
Cocorii fac focul seară de seară și se uită pe fereastră, numărînd stelele. Aceleași stele care altădată erau ascunse de soarele răsărit din ploaie.
Cînd voi fi cocor, căci toți devenim cocori cu trecerea timpului, vreau un turn cu vedere către un cîmp sumbru pe care nu se întîmplă niciodată nimic, cu o singură fereastră. Către ploaie.

Read more...