Samuel Mammel

Thursday, April 15, 2010

Am ucis azi un ponei. Statea intoxicat pe marginea drumului, cu privire blinda, intelegatoare, si se uita direct in toporul sufletului meu. I-am soptit in ureche un descintec tiranic, i-am mingiiat coapsele si i-am cintat un priveghi ca si cum l-as fi cintat pentru mine. Nu era un ponei cum poti vedea in manejul circului, era un ponei voios, care se trezea dimineata dupa dimineata la ciripitul pasarilor. Probabil noaptea se visa valsind. Insa l-am ucis. Fara nici un motiv - singurul motiv posibil e ca nu ucisesem niciodata un ponei si ca mereu trebuie sa fie o prima data. Motiv subred, desigur, ma conving inca. Asadar, l-am lasat sa zaca singur in primele lui clipe de inexistenta. Inexistenta ii apartinea acum in intregime. M-am simtit neutru, impecabil de neutru, si asta ma doare. Daca uit in noaptea asta, miine mai ucid unul. E greu sa mai traiesti asa dupa ce incepi sa ucizi ponei. Ucisul poneilor creeaza, as zice, dependenta.

Monday, April 05, 2010

Nu știu exact cine din tine mă ascultă, dar îți vorbesc - îți vorbesc cu pași mici, timizi, cu umbre tîrzii lipite pe pereți portocalii și cu tălpile mele umblînd prin iarbă udă. E primăvara clopotelor, le auzi cum strigă singure, pe plajă, în țara asta distrusă de bolovani? Îți vorbesc ușor, fără inflexiuni grave, fără un scop anume, ca o plimbare fără scop, printre tarabe de brocantă, sîmbăta. Îți vorbesc pentru mine, cu egoism și crispare, îți explic milioane de lucruri simple pe care ți le-am mai explicat probabil de zeci de ori în serile în care, fără a avea altceva mai bun de făcut, ne umpleam timpul cu povești despre lucruri simple. Ca și acum, cînd îți vorbesc atît de timid, îți mîngîiam părul și îți priveam ochii și nu știam ochii cui îi privesc și nici cine anume din tine mă ascultă.

Madeleine Fessard, La dame à la biche

Monday, March 22, 2010

Am primit acum cîteva zile un pachet, de la niște cunoștințe foarte vechi, cu un bilet scurt: "Știi să tastezi blind?" Da, știu, dar cine nu știe în ziua de azi...
Printre obiectele din pachet, alături de un abajur foarte vechi, un tricou al naționalei de fotbal a Venezuelei și un desen cu cei trei purceluși, se aflau, înpachetate în bubble wrap, două paranteze. Inițial am crezut ca e un mesaj ascuns, pentru că amîndouă erau deschise. După cum știți, paranteza închisă nu e decît o paranteză deschisă invers. Eu n-am știut pînă în dimineața asta cînd, în timp ce mă bărbieream, mi-a căzut fisa. Erau, de fapt, două paranteze banale, una deschisă, cealaltă închisă. Jumătate plin de spumă de ras le-am așezat în poziția corectă și m-am uitat la ele. Hm. Ce-aș putea pune în ele? Instinctual m-am gîndit să pun coșul de gunoi, ca să mă amuz, sau chiar pe Caramel, noul iepure al copilului meu. N-am avut timp să mă joc prea mult cu ele, că eram deja în întîrziere, însă acum, la un pahar, le privesc cu multă dragoste, ca și cum ar da un sens vieții mele dezorganizate. Deja le-am jurat că o să mă culc mai devreme și o să fumez mai puțin, le-am pus pe piept și m-am întins, ca și cum ar fi atașate la un lănțișor. N-am simțit nimic deosebit.
Socrul meu zice că cea mai bună metodă de a-ți bate joc de cineva e să-ți cumperi binoclu, să-i arunci în curte un ceas stricat, iar apoi să-l privești cum se chinuie să-l repare. Vecinii mei nu merită, totuși, așa ceva. Nu pot să le arunc lor parantezele în curte, nu ar fi etic, nu se face. Avansînd în ipoteze, chiar înainte de a scrie fraza asta, m-am gîndit să-mi pun în paranteze propria viață și să mă uit ce se întîmplă. Cred că ar fi foarte amuzant. Apropo, dumneavostră ce ați pune în ele, dacă le-ați găsi într-o dimineață, stinghere, în curte?

Sunday, March 21, 2010

Nici Liverpool, nici Whirlpool.
Nici Lego și nici Eco.
Nici Stan și, deci, nici Bran.
Nici Nicu Covaci sau alți Nici.
Nici Sancho Panza de Saavedra.
Nici cei șapte, nici pitici.

Nici Nietzsche măcar.

Atunci cine?
Eh, Venezuela. Olé, olé.

În mine crește un cocor

Saturday, March 13, 2010

Uneori cocorii îmbătrînesc bolnavi și triști și își suflă nasul în batiste albastre cu dungi albe. Frunțile le devin încrețite peste noapte și brațele viguroase de ieri nu mai sînt decît oase pe care atîrnă pielea. Atunci cocorii se ghemuiesc în amintirile noastre bizare despre duminici calde de primăvară, fotografiate dimineața, împreună cu Bucuriile muzicii. Se ghemuiesc în turnuri pe care le-au construit în secret o viață întreagă, așa cum ocnașii construiau tuneluri negre cu speranțele lor îndoite, aceleași speranțe cu care își mîncau supa. Cu aceleași mîini pe care uneori le-a văzut soarele, imediat după ploile de vară.
Cocorii fac focul seară de seară și se uită pe fereastră, numărînd stelele. Aceleași stele care altădată erau ascunse de soarele răsărit din ploaie.
Cînd voi fi cocor, căci toți devenim cocori cu trecerea timpului, vreau un turn cu vedere către un cîmp sumbru pe care nu se întîmplă niciodată nimic, cu o singură fereastră. Către ploaie.

TER: Triumful sexului - Iulian Tanase

Monday, February 22, 2010

Triumful sexului - Iulian Tanase from Teatrul Erotic Radiofonic on Vimeo.

Decor slovac cu holșuruburi

Friday, January 29, 2010

Pe trotuar, în dreptul balustradei, o inimă de cauciuc se zbate convulsiv, acționată probabil de două baterii AA. Se aude o muzică militărească de undeva - or fi ascuns ăștia difuzoare pe undeva și pun muzică subliminală. Sau îmi răsună doar mie în urechi sonata aia a lui Bach, de care m-am îndrăgostit cînd aveam 15 ani. Greu de zis.
Oameni-fluturi cu buline zboară intens în fereastră, se lovesc palid și cad pe pervaz. Și vin alții, tot cu buline, care se lovesc și ei și cad. Uneori vine noaptea și inima nu mai pulsează, alteori e zi. Poate nu sînt baterii, poate e energie solară - inima e tot acolo, de parcă ar fi a lui Pär Lagerkvist, cînd aveam 16 ani. Pe un zid, relativ aproape de inimă, e un graffiti de toată greața, amenajat cu șnur, ca să nu-l poți atinge. Nici nu vreau, e despre crimele populare pe care, desigur, le regret.
Undeva peste drum e o biserică și oamenii scuipă în sîn des cînd trec prin dreptul ei - am remarcat asta pe baza unui studiu realizat pe un eșantion convingător de cetățeni. Nu prea beau oamenii ăștia, citesc magazine de modă, poartă pantofi și consumă timp.

Toate aceste fapte regretabile se întîmplă pe partea opusă de trotuar, cum ar veni, față de poza de mai jos.