Samuel Mammel

Stăteam așa, cu degetul în aer, instinctiv, cînd auzeam șoptitul cauciucului pe asfaltul cald, cu pantofii decolorați în praful uscat și pielea lipicioasă pe ceafă și nu oprea nimeni. Cunoșteam deja bine cele cîteva fire de buruieni prăfuite crescute poruncitor pe marginea șoselei, nemișcate de ore întregi, buruieni care jinduiau și ele, asemeni mie, la răcoarea unei banchete de piele lîngă un bord din care să țîșnească aer condiționat, capodopera ieftină a injustiției mondiale. Și din bord să răsune jingle-ul de ora două și știrile despre războaie și burse, iar cele cîteva firicele de buruieni prăfuite să fi rămas veștede la kilometri deja, la kilometri de copiii ăștia neobosiți care aleargă după o minge lîngă o fîntînă undeva, în țara asta sau într-o altă țară. Dar știrile nu mai începeau, chiar dacă mingea sărea probabil într-un aut imaginar, iar pantofii mei lăsau tot mai multe urme înghesuite în praful cald. Nimeni nu oprea și degetul meu, îndreptat oblic către Dumnezeu, lăsa riduri în aer sau încerca să le îndrepte. Soarele îmi bătea drept în creștet, acolo unde doctorii trebuie că m-au pipăit cu grijă cînd abia venisem pe lume și unde, cu timpul, crescuse toată vraiștea asta de păr slinos care curgea prin mine, topind idealuri și pridvoare de mănăstire și, cînd am închis pentru un moment ochii, mi-am simțit degetele înmuiate în vopsele de culori diferite și tu erai acolo, dincolo de fereastră, dincolo de sticlă, goală, lipită de peretele grunjos, mă priveai prin crucea geamului și degetele mele multicolore voiau să te cuprindă și să te danseze și se opreau mereu in fereastra asta care devenea vitraliu, vitraliu peste ochii tăi mari și magici, peste părul tău ondulat în creste de valuri spintecînd căpitanii de corăbii care zăceau tăcuți în mine, degetele mele îți colorau goliciunea și minutele se repezeau în piatra morii cu naturalețea cu care joacă moleculele cărămizii în mijlocul unui foc. Cînd am deschis ochii, chiar înainte de a verifica dacă buruienile mai sînt la locul lor, tu nu mai erai, erau doar culorile lăsate de mine pe sticlă și zgomotul lăbărțat al barierei. Mașinile se opreau toate fără ca degetul meu oblic să le mai cheme.