Tzoc, tzoc, tzoc. Ionis deserta tacut, peste o fata de masa puturoasa, citeva pahare de licoare galbuie. O imagine provensala cu lanuri de floarea-soarelui strajuia peretele, linga usa. Pe guler, o insigna, ceva, reflecta din cind in cind lumina palida, mai ales cind isi misca mina. Avea o tunica veche, bliomaren scamosat, cu care umblase toata toamna pe strazile din cartier, in cautarea unui unguent care sa-i tamaduiasca boala. N-o gasise si cutele de linga nari, risipite prin ani de durere, ii aminteau de stolurile de ciori ale copilariei de cite ori se privea in oglinda. Si de pamintul proaspat, negru, invirtit de pluguri, plin de radacini uscate si bune de nimic. I-ar fi placut sa spinzure din tavan un ventilator ametit, decentrat si incetosat in fumul gros, fara putere, doar de decor. I-ar fi placut sa spinzure el insusi din tavan, intr-un balans care sa intareasca erezia cum ca pamintul asta chiar se misca, se rasuceste si se revolutioneaza. Nu gasise pomada, cautase in van. Era aproape ca o victorie, o confirmare a tuturor cautarilor neintemeiate pe care le intreprinse in viata. Din coltul incaperii nu i-ai fi vazut toate gindurile, pentru ca sala era luminata prost, dar ai fi reusit sa-i vezi totusi, daca ai fi fost de fata, dintele cariat pina la gingie, cind zimbea, citeodata, inainte de a-si ridica doua degete pentru a binecuvinta paharul galbui. Tzoc, tzoc, tzoc, tragea cu dichis, profesional, din licoare, linga lanurile de floarea-soarelui si linga ventilatorul inexistent.

Read more...

Bughi mambo rag

Dupa zile petrecute numarind bornele kilometrice arcuite ca boabele de fasole toamna tirziu, receptorii nu se mai transforma din cind in cind in emitatori, si nici emitatorii nu mai fac efortul de a coda. Mesajele, niste avioane de hirtie fina de patratele, zboara pur si simplu intre locutori care isi impart parteneriatul unui mesaj eliberat dintr-un mindmapping generos si haotic, fara atrofieri de moment. Spectacolul urban-uman se incinge cu risete contagioase sau sobre si cu ochii incretiti a afectiune, spectatori fiind doar niste iepuri gasiti aiurea, in vecini, sub saltele groase si negre de nori amenintatori. Pe perete e o icoana cu doi sfinti foarte tineri saruntindu-se, asa cum faceam noi cind avea virsta lor. Toata lumea se cauta de caramizi prin buzunare. Toti gasesc. Caramizi mai mari sau mai mici, uneori greu de vazut prin fumul tigarilor, caramizi numai bune de zidit punti. In curte rasar brusc portocali in floare si apun dupa curcubee crescute generos din inima. Miroase a beef Stroganoff de dupa usa, ochii scirtiie amenintator a noapte - zinele trebuie ca au coborit deja pe scarile cascadelor, aprinzind focuri clare, ca la un botez de fachiri. Din mijlocul mesei, din mijlocul luminarii din mijlocul mesei, o bara de metal inoxidabil creste rapid, spargind acoperisul balconului, spargind acoperisul, in general, pina ajunge la cer, oriunde ar fi el. Dumnezeu, cu mustati de svab incaruntit intr-o macelarie cu usturoi spinzurat din tavan, patruns de metalul cald in timp ce leaga parima de mal, priveste contrariat caramizile si bornele kilometrice, asculta hohotele si adulmeca Stroganoff-ul: "Dar pompa de masina n-ai?"

Lindau, iunie 2009

Read more...

Fripturi in singe, duminica la prinz, linga televizorul de pe care spinzura saten o cascada inflorita prin locuri prin care, se pare, Dumnezeu trece mai des decit pe la noi. Ceai de rodie la ora cinci fix, cind doar citiva nori carunti isi mai cauta treaba, catre rasarit, iar pasarile, lihnite de tacerea cimpului, atipesc in vie. Asa le-a fost scris. Un prof de matematica a tras citeva linii, cu rosu, la niste ore de meditatie, cindva, pe foilea astea care zac acum in praf, purtind cu ele amintirea pietricelelor firave intrate in crinturile bocancilor in toamna aia din care, la drept vorbind, n-a mai ramas nimic. Teribila apasare. O semiremorca si o semicursa isi impart strada. E o minge sparta intr-un colt de verdeata, din care a fugit toata durerea, intristarea si supararea. Pastele ma-sii de viata, la toti ne e greu.

(Turda, iunie 2009)

Read more...

Decor

In imaginea prezentata se pot observa citeva elemente care pot deruta spiritul conventional, mai ales in lipsa unor cunostinte temeinice de magie mentala. De la dreapta la stinga, primul element care atrage, totusi, atentia, este o minunata arbaleta a carei origine este neidentificata exact, specialistii speculind totusi ca ar fi vorba despre piele de cal albastru azur, din care stramosii nostri isi alimentau noptile de temeri, la lumina neoanelor, prin gari. Mînerul este ergonomic, acoperind o paleta de potentiali utilizatori de aproximativ toate virstele si, mai ales, sexele. Alaturi, cu motive dintr-o cultura nordica disparuta in urma cu multi ani, se gaseste un stilet in forma usor recognoscibila, batut cu diamante sud-africane, ceea ce ridica citeva semne de intrebare asupra tehnicilor de navigatie si comunicatii din acele epoci demult apuse. Pe perete, in stinga extrema, pe un fundal plin de culori vii, se gaseste ceea ce ihmacii numeau "butonul dorintei". Utilizarea lui exacta ramine un mister pina in zilele noastre, insa supozitii de diverse naturi s-au facut si se fac inca si astazi. Cercetatori cu renume de la Umlaut Institut din Ahsturst sint pe cale sa recreeze mediul de habitat al epocii ihmac si spera sa elucideze misterul. Pina atunci, manualele de istorie dau, mentionind ca sursa o legenda, ca "butonul dorintei" avea mai degraba un sens alegoric si, deci, decorativ. Nu va focalizati atentia asupra a ceea ce in epoca post-ihmaca se numeau gratii, ele au fost puse acolo doar ca decor.

Read more...

Te-am vazut. Te-am vazut pe scari, cu copilasii in brate, tineai un cintec pe buze si sprincene zvelte deasupra ochilor, umblai cu rochii rosii de cinepa pe cimpuri calduroase, fara copaci cu umbra buna de adapost. Alaltaieri parca turuiai despre destine descusute destul si tineai o suvita de par in timp ce iti beai cafeaua cu zat, ca pe vremuri. Te-am vazut, sa stii, erai doar tu acolo, in marea de oameni care se duceau la serviciu sau isi alaptau plozii din sticle incalzite la microunde. Unde nici nu iti inchipui. Te-ai naruit apoi - te vedeam de la balcon - intr-un ocean de mucenici perplecsi, totusi, in fata importantei timpurilor noastre. Posac, stateam cu tigara neaprinsa in gura, ca un gugustiuc ce si-a uitat brusc partitura. Dar sa stii, te-am vazut.

(Paris, iunie 2009)

Read more...

Ciulama de post

2 perdele trase, 1 canita de magiun de ochi albastri, 1 ploaie urita de toamna, 28 de margele colorate, 2 fire de par alb, 1 kg de emotii de primavara, pescarusi dupa gust.

Perdele se amesteca cu margelele pe podea pina se desprind culorile, care se gusta cu degetul. Ploaia se taie marunt cu un cutit bine ascutit in zeama de flori de portocali (se gasesc la magazinele cu acoperis de trestie) si se amesteca cu culorile margelelor, dupa care se toarna emotiile, in cantitati mici sau mari, dupa preferinte. Firele albe se infasoara pe degetele cu care se mingiie magiunul de ochi, pina cind albastrul devine violet. Se da la foc mic, pina ajung la clocot si se toarna peste emotii. Se adauga pescarusii, cu discretie.


Moi et le village, Marc Chagall

Read more...

Nu toate podurile au nevoie de apa, in ciuda legii fluidelor care, dupa cum se stie, a fost abrogata de Consiliul Fostelor Ape si al Ridurilor Pamintului. Unele poduri exista doar pentru ca poetii s-au asezat cindva pe iarba si au privit vaile. Stiinta moderna le mai numeste uneori viaducte, din ce in ce mai rar, ceea ce e un semn clar ca isi recunoaste eroarea. Conform unei agentii de presa ce a dorit sa-si pastreze confidenta, se asteapta ca la intilnirea ministrilor vîslelor, care va avea loc in aceasta toamna intr-un orasel din sud, podurile fara ape sa fie recunoscute integral si mentionate pe toate hartile, cu verde, ceea ce le-ar reda increderea pierduta in urma cu multi ani. Ce bine!

(Luxemburg, iunie 2009)

Read more...

Read more...

In urma mea tropaiau caii si se inchideau fortat usile. Era o goana eterna, intr-un labirint facut dinainte inchis. Urcam scarile si bateam la fiecare usa. Fiecare usa avea zavor ruginit de nepasare si fiecare nepasare omora un arc in mine. Un arc stropit cu rasina, din cauza timpului, un arc pe care imi propusesem mereu sa-l curat, fara insa a apuca vreodata. Fiecare usa avea toamna ei de curaj, colorata cu gemete scurte si amagitoare, care traversau coridoare lungi inainte de a lovi domol timpanele mele uitate pe dealuri verzi, copilaresti, in nepasare. In ferestre imi apareau batrini carora le tremurau muschii sub ochiul drept cind vorbeau mut despre faptele vietilor lor. Bateam la fiecare usa cu curaj de toamna timpurie, in care arcurile se naclaiesc incet si mor.

(Budapesta, iunie 2009)

Read more...