Read more...

Poemul avertismentelor telepatice

(...)
Ţi se întîmplă uneori, în momentele de linişte extremă, ca vena mediană
a antebraţului stîng să ţi se umfle brusc, şi nu ai nici un motiv să te sperii
dacă auzi strigăte ciudate, alcătuite numai din consoane, care îţi străpung
pereţii venei, îţi perforează pielea şi îţi intră direct în creier. Este
vocea lui Adam care, din adîncul cromozomului Y, vrea să îţi comunice
ultimele ştiri despre trecutul tău îndepărtat.
(...)

Iulian Tănase - Adora

Read more...

Poză cu clanță

Stăteam nemișcat cu capul răsucit către dreapta si cu degetele mîinii stîngi răsfirate pe gît, în așa fel încît degetul mic să stea exact pe mărul lui Adam. Așa mi-au spus să pozez. Nu puteam să le văd creioanele trasîndu-mi sfîrcurile și unghiile și genele, pentru că mă obligaseră să-mi țin privirea în altă parte, însă îi bănuiam cum îmi desenează trupul, celule aproximate cu mișcări delicate de mînă, contururi umbrite de molecule de carbon. Fiecare rîcîit de creion îmi lovea timpanul și se reflecta, prin ochii mei verzi, în fereastră. Lumina puternică a becurilor din interior mă împiedica să văd afară - nu era încă întuneric. Peretele alb era singurul peisaj în care mintea mea trasa, la rîndul ei, contururi infantine cu case cu ferestre pătrate și uși cu clanță. Aproximate, formele mele se împraștiau în miliarde de conexiuni și se reflectau, la rîndul lor, pe foi care vor zace, începînd din seara aceasta, pe preșurile holurilor de apartamente reci, în care robinetele se aud în ecouri albastre. N-am înțeles de ce pozam pentru Madre Peligrosa. Începea să-mi fie frig, un frig emoțional, dar nu îndrăzneam să mă mișc. N-aș fi vrut ca moleculele mele, deja conturate pe hîrtie, să nu-și mai găsească același loc perfect. Ce m-aș fi făcut dacă, potrivindu-mi scaunul, m-aș fi deplasat cu trei milimetri? De altfel, nici nu cred că aș fi putut să mă mișc. Singura mișcare pe care o făceam cu conștiința împăcată era să clipesc. Am clipit mult atunci, lîngă ușile cu clanțe strîmbe.

Read more...

People on the Bridge, Wislawa Szymborska

Strange planet and strange people on it.
They yield to time, but they don't want to recognize time.
They have their ways of expressing resistance.
They make pictures such as this:

Nothing in particular at first glance.
One can see water,
one river bank,
a narrow boat strenuously moving upstream.
One can see a bridge over the water
and people on the bridge.
People are clearly picking up the pace,
as rain starts whipping down from a dark cloud.

The point is, nothing happens further.
The cloud changes neither shape nor color.
The rain neither stops nor picks up.
The boat moves without moving.
The people on the bridge run
precisely where they ran before.

It is hard to get by without a commentary:
This is not an innocent picture.
Time was stopped here,
its laws no longer consulted.
It was denied impact on the developing events,
disregarded and dishonored.

Thanks to a rebel,
one Hiroshige Utagava
(a being who, by the way,
passed away, as is proper, long ago)
time stumbled and fell.

Perhaps it is only a prank without much meaning,
a whim on the scale of just a few galaxies,
but in any case
let's add what happens next:

Here it is considered in good taste
to hold this painting in high esteem,
to praise it and be greatly moved by it for generations.

For some, even this is not enough.
They hear the patter of rain,
feel the chill of raindrops on necks and shoulders,
they look at the bridge and people
as if they saw themselves there, in that never ending race
along the endless road, to be traveled for eternity
and they have the audacity to believe
that it is real.

Translated from Polish by Joanna Maria Trzeciak.

Read more...

Litera D mare

Purtam o literă de mare cu mine mereu. O răzuisem de pe un perete, cînd eram copil, într-o tabără școlară, cînd stăteam pe holul cantinei și meditam la fetița cu ochii negri de care mă îndrăgostisem aproape infinit de tare. Am pus-o cu grijă în buzunarul de la o cămașă cu dungi, cum se purtau în anii aceia. Cu timpul, cămașa s-a dus dracului, spălată de nenumărate ori, pînă la urmă a trebuit s-o arunc. Litera însă, sans serif, demnă, mi-a rămas lipită de piele, diagonal. Se mișca. Uneori o simțeam pe mărul lui ahile, alteori urca pînă pe tendonul lui adam, ca un melc. Am fost sceptic și răutăcios cu ea, recunosc. Bezmetic, noaptea o rîcîiam cu unghia și ea mă durea, i se rupea coaja și curgea sînge. Haha, bizar, sîngele lăsa mereu urma literei. Cînd am crescut, litera a crescut și ea cu mine. Cînd mă minunam, litera se minuna și ea, languroasă. Cînd am început să plîng, litera rîdea. La drept vorbind, începuse să mă enerveze. Motivat, într-o dupa-amiază, am sărit din tren în tren, din vagon în vagon, trînteam energic ușile după mine, le zăvoram cu lacăte solide, cu gîndul că o să-mi piardă urma. Naiv. Îmi inchipuiam că poți scăpa așa de ușor de o litera culeasă de pe perete, atunci cînd ești îndragostit. Cu timpul, am acceptat-o în viața mea, senin. Fără ea, pot spune azi, viața mea ar fi un pîrîu care nu se varsă nicăieri. A crescut, uneori e atît de mare că trebuie s-o duc în brațe. Dimineața îi mîngîi laturile și o netezesc. E litera mea.

Read more...

Dimineața se trezește în mine ca un tractor vechi rătăcit pe o miriște, fără nici o salcie sub care să te adăpostești de ceață. Cînd deschid ochii, primul lucru pe care îl văd pe noptieră sînt gurile drepte și ochii triști ai tuturor copiilor care au ajuns prea tîrziu la circ. Papucii mei lasă pe podea dîre grețoase, semne ale desfrîului de peste noapte, tatuaje cu dinozauri vii și pendule tocite și destrămate. Brațul meu stîng, lipit încă de umăr, dezlipește perdeaua de lumea cealaltă. Perfect.

Read more...

WTC Building 7

Read more...

Jurnal de tură

Cînd am ajuns aici, cu mulți ani în urmă, masa asta era la perete, avea la mijloc o vază cu flori de plastic. N-o să mă crezi, dar eu am fost cel ce a avut curajul s-o ia și s-o mute în mijlocul încăperii, chiar dacă e mai strîmt acuma, și am avut mereu grijă să am pe ea o sticlă plină de care să mă țin atunci cînd urlă mierlele în tufele de liliac. Acum vreo două săptămîni, cînd era viscolul ăla mare, ședeam pe jos, cu pătura peste mine, uite colo, și savuram bezna asta cu gust de medicament, călare pe noapte, juisînd de cîte ori umfla viscolul. Stăteam acilea, în stație, cu gîtul umed de licoare și cu gulerul ridicat și visam aiurea la macaralele alea din copilăria noastră, doamne-dumnezeule, mai ții minte? Mă gîndeam cum citeam așa, împreună, afișele și panourile cu filme, cu ce poftă mai mîncam căpșunile din grădina lui tanti Rodica, fie-i sufletul ușor, și acuma nu-mi vine să cred că avem nepoți. Mai dă-mi, rogu-te, o țigară de-aia fină.

Read more...

Stăteam așa, cu degetul în aer, instinctiv, cînd auzeam șoptitul cauciucului pe asfaltul cald, cu pantofii decolorați în praful uscat și pielea lipicioasă pe ceafă și nu oprea nimeni. Cunoșteam deja bine cele cîteva fire de buruieni prăfuite crescute poruncitor pe marginea șoselei, nemișcate de ore întregi, buruieni care jinduiau și ele, asemeni mie, la răcoarea unei banchete de piele lîngă un bord din care să țîșnească aer condiționat, capodopera ieftină a injustiției mondiale. Și din bord să răsune jingle-ul de ora două și știrile despre războaie și burse, iar cele cîteva firicele de buruieni prăfuite să fi rămas veștede la kilometri deja, la kilometri de copiii ăștia neobosiți care aleargă după o minge lîngă o fîntînă undeva, în țara asta sau într-o altă țară. Dar știrile nu mai începeau, chiar dacă mingea sărea probabil într-un aut imaginar, iar pantofii mei lăsau tot mai multe urme înghesuite în praful cald. Nimeni nu oprea și degetul meu, îndreptat oblic către Dumnezeu, lăsa riduri în aer sau încerca să le îndrepte. Soarele îmi bătea drept în creștet, acolo unde doctorii trebuie că m-au pipăit cu grijă cînd abia venisem pe lume și unde, cu timpul, crescuse toată vraiștea asta de păr slinos care curgea prin mine, topind idealuri și pridvoare de mănăstire și, cînd am închis pentru un moment ochii, mi-am simțit degetele înmuiate în vopsele de culori diferite și tu erai acolo, dincolo de fereastră, dincolo de sticlă, goală, lipită de peretele grunjos, mă priveai prin crucea geamului și degetele mele multicolore voiau să te cuprindă și să te danseze și se opreau mereu in fereastra asta care devenea vitraliu, vitraliu peste ochii tăi mari și magici, peste părul tău ondulat în creste de valuri spintecînd căpitanii de corăbii care zăceau tăcuți în mine, degetele mele îți colorau goliciunea și minutele se repezeau în piatra morii cu naturalețea cu care joacă moleculele cărămizii în mijlocul unui foc. Cînd am deschis ochii, chiar înainte de a verifica dacă buruienile mai sînt la locul lor, tu nu mai erai, erau doar culorile lăsate de mine pe sticlă și zgomotul lăbărțat al barierei. Mașinile se opreau toate fără ca degetul meu oblic să le mai cheme.

Read more...

Sébastien

În ultima de zi de serviciu, înainte de concediu, am dat nas în nas, de dimineață, cu Sébastien, un francez de 35 de ani. Nu eram coleg cu el, venea din cînd în cînd pe la noi, cu diverse probleme, și schimbam replici scurte cu complicitatea unor doi consăteni care nimeresc în aceeași unitate militară. Amîndoi emigranți. Văzînd tricoul meu albastru, exact ca ăla cu care naționala Franței a luat Cupa Mondială în 1998, și-a deschis limpede ochii, sticlind de extaz pe fundalul pletelor lui crețe, și mi-a spus extaziat: "Allez les Bleus!" I-am zis că plec mîine la Paris și pregătesc atmosfera, ne-am strîns mîinile și ne-am despărțit. Urma să plece și el în concediu, tot mîine, în Îles-de-la Madeleine, un soi de Caraibe local. După concediu, în locul lui a apărut un alt individ. Oamenii se schimbă. Azi l-am întrebat ce mai face Sébastien. A belit ochii brusc, după care i-a lăsat în pamînt, după care i-a ridicat și mi-a spus fără grai: "S-a sinucis. În a doua lui zi de concediu."

Read more...